În 2024, pe scena politică românească, candidații la prezidențiale s-au învârtit ca într-un carusel de promisiuni aruncate în vânt. Printre stelele de pe cerul electoral, unii s-au străduit să lumineze cu idei pline de sclipire, în timp ce alții au rămas în umbră, pierduți în propriile jocuri de putere. De la promisiuni fabuloase la atacuri veninoase, teatrul electoral a fost un mix amar de vanitate și pragmatism politic, cu puțin loc pentru sinceritate sau viziuni autentice pentru țară.

Marcel Ciolacu, eternul politician de carieră, pare că s-a strecurat în cursa pentru prezidențiale din 2024 cu aceeași subtilitate cu care a navigat între funcțiile politice ani la rând. Într-o țară în care transparența ar trebui să fie un principiu de bază, studiile lui rămân un mare mister. De parcă am avea nevoie de încă un candidat care nu e sigur nici măcar pe propriul CV. În timp ce majoritatea românilor se întreabă ce planuri concrete are pentru viitorul țării, rămâne neclar cum și-a obținut diplomele – dacă ele există cu adevărat. Pare că Marcel Ciolacu vrea să fie președintele tuturor, dar când vine vorba de educație, singurul lucru cert este lipsa clarificărilor.Se poziționează ca omul de rând, dar devine tot mai evident că singura sa specializare e supraviețuirea în culisele politicii de tranziție, printre combinații și înțelegeri de partid. Viziune? Modestă. Ambiție? Mare, dar pare mai mult despre cum să ajungă la Cotroceni, decât despre ce ar putea face acolo.

Nicolae Ciucă, fost general și actual candidat la prezidențiale din partea PNL, pare că își duce campania mai mult pe câmpul gafelor decât pe cel al strategiei politice. Cu fiecare apariție publică, reușește să facă mai multe valuri de confuzie decât claritate. În emisiuni, gafele sale sunt deja legendare. De la răspunsuri ezitante și incoerente, la momente stânjenitoare în care părea că nu înțelege întrebările—Ciucă ne demonstrează constant că terenul de luptă politic nu se compară cu cel militar. Poate că pe front știe să coordoneze, dar pe platoul de televiziune pare dezorientat.Dacă la prezidențiale pare că mizează pe autoritatea uniformei, la alegerile locale din vară a fost scos la tablă și notat slab de contracandidatul său, Marcel Ciolacu. Ciucă a fost literalmente jucat pe degete. Ciolacu l-a învârtit în jurul unor tactici politice simple, dar eficiente, lăsându-l pe general să pară un amator fără o strategie clară. E ironic cum un fost lider militar poate fi atât de ușor păcălit într-o bătălie politică—un spațiu în care războaiele se duc cu vorbe, nu cu arme.

Mircea Geoană, revenit în cursa prezidențială ca independent, pare să se agațe de o ambiție veche de 15 ani, una pe care o mai văzusem în 2009, când și-a sărbătorit victoria mult prea devreme, într-un episod de autoiluzionare electorală memorabil. Când toată România încă număra voturile, Geoană sărbătorea deja ca și cum ar fi câștigat. A doua zi dimineață, cu fața lungă, a trebuit să-și recunoască înfrângerea. În loc de Cotroceni, s-a ales cu un loc fruntaș în galeria celor care au pierdut iar apoi au fost ridiculizați. Totuși, față de ceilalți candidați, Geoană are măcar un avantaj clar: știe cu adevărat ce înseamnă politica externă, după ce a ocupat o poziție importantă la NATO. În timp ce alții se încurcă în clișee geopolitice, Geoană chiar înțelege cum funcționează jocurile de putere la nivel global. Dar, ironic, deși pare expert pe plan internațional, pe plan intern rămâne omul care a vrut să fie președinte și, în loc de asta, a devenit doar o lecție despre cât de riscant e să-ți ridici paharul prea devreme.

George Simion, candidatul AUR la prezidențiale, este imaginea clară a extremismului în politică. Un personaj controversat, a cărui carieră e mai degrabă o serie de scandaluri naționaliste și instigări la ură decât soluții concrete pentru viitorul României. Interzis în Republica Moldova pentru comportamentul său toxic și agitat, Simion pare să fie un pericol nu doar pentru democrația românească, ci și pentru vecinii noștri. În loc să unească, el se hrănește din diviziuni și resentimente.Mai nou, chiar din interiorul partidului său, AUR, ies la suprafață acuzații grave: colegii de conducere îl arată cu degetul pentru că ar exclude membri de pe listele parlamentare doar ca să facă loc celor care își pot cumpăra un loc eligibil. Într-o lume ideală, asta ar fi o bombă politică; dar pentru Simion, pare doar o altă zi din viață. Omul care se prezintă drept „vocea poporului” joacă după cele mai vechi reguli din manualul corupției – cine plătește, câștigă.Candidatura sa la președinție este o farsă periculoasă, un amestec de populism, naționalism toxic și interese financiare ascunse, exact rețeta de care România nu are nevoie în 2024.

Elena Lasconi, candidatul USR la președinția României, este exemplul perfect al politicienilor care jonglează între imaginea de progresist și convingerile conservatoare, în funcție de cum bate vântul. Deși se mândrește cu apartenența la un partid care promovează schimbarea și deschiderea, Lasconi nu a ezitat să-și scoată la lumină latura conservatoare într-un mod grotesc. Cel mai șocant este modul în care și-a folosit propria fiică într-un scandal media regizat doar pentru a câștiga capital electoral. În loc să fie o voce pentru modernizarea României, a preferat să apeleze la tactici demne de tabloide, într-un spectacol lamentabil.Ca primar, Lasconi a avut, e drept, câteva realizări notabile. Dar să treci de la administrația unui oraș la funcția de președinte e o altă poveste. Și pare că miza asta o depășește total. Între populismul de ocazie și scandalurile fabricate pentru a atrage atenția, Lasconi demonstrează că nu este pregătită să conducă o țară. În loc să aducă o viziune clară pentru România, oferă doar un amestec confuz de conservatorism ipocrit și ambiții politice mult peste capacitățile sale.

În final, rămâne clar faptul că mulți dintre candidații înscriși în cursa prezidențială din 2024 nu au nicio șansă reală la Cotroceni. Totuși, acest lucru nu pare să-i deranjeze. De ce? Probabil pentru că adevărata miză nu este victoria, ci accesul la fondurile generoase oferite de Autoritatea Electorală Permanentă. Cursa pentru președinție a devenit, pentru unii, o oportunitate financiară, un simplu joc de culise pentru a profita de banii publici. În loc să vină cu soluții reale pentru țară, acești candidați se înscriu doar pentru a juca după reguli obscure, unde câștigul personal contează mai mult decât binele comun.